Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Istoria din umbra unui nume

        de Mihai Ghiţulescu

Profesorul Cristian Preda este unul dintre puţinii intelectuali publici – de politicieni nu are rost să vorbim – care nu au uitat de „meserie”. În cazul domniei sale, e vorba de ştiinţele politice, în sensul hard al sintagmei, anume studiul ideilor şi al instituţiilor politice, ferit de tentaţia variilor divagaţii la modă, mereu pretenţioase metodologic şi, prea adesea, precare epistemologic. De trei decenii, e o prezenţă editorială constantă, în ciuda multelor misiuni politico-administrative asumate de-a lungul vremii şi/sau a expunerii mediatice, ca analist al chestiunilor zilei. De apreciat la politologul Cristian Preda este, printre altele, preocuparea pentru – iertaţi clişeul! – abordarea diacronică a politicului; mai pe româneşte, pentru istorie. Or, e evident, pentru oricine a încercat o cât de firavă cercetare asupra trecutului, că istoria tinde să te „fure”. Pleci la drum cu ceva în minte şi, foarte repede, îţi atrag atenţia câte în lună şi în stele; ţi se par care mai de care mai interesante/importante/pretabile la un studiu, astfel că trebuie să fii tare pentru a ţine, cât de cât, linia pe care ai pornit. Urmărind transformările sistemului politic/electoral românesc (Rumâni fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, Polirom, ediţia I, 2011; ediţia a II-a, 2021), profesorului Preda i-au stârnit interesul unele aspecte „minore”, pe care le-a dat deoparte, tratându-le apoi la fel de sistematic ca şi pe cele „majore”. Aşa s-a născut lucrarea despre istoria liricii politice (Tiranul cu nas mare şi suflet foarte mic, Polirom, 2020) şi, foarte recent, biografia unui personaj despre care toată lumea a auzit, dar despre care puţini pot spune mai mult decât că a fost scriitor şi, eventual, îi pot menţiona câteva piese de teatru.

Plimbându-mă prin presa interbelică, cu ochii după una-alta, am observat şi eu frecvenţa numelui Victor Eftimiu, atât ca autor, cât şi ca personaj. Nu m-am gândit prea mult la asta, ştiind că sunt destule alte vedete din epocă, apoi căzute în umbră; unora li s-a pierdut şi numele. Nici faptul că a rămas, cât de cât, în lumină şi după 1948 nu mi-a atras în mod special atenţia; la fel, pentru că au fost nume interbelice mult mai mari – şi cu motive de excludere mult mai puternice din perspectiva comuniştilor – care, totuşi, au reuşit să se învârtească.

Primul merit al autorului este de a fi intuit că în umbra numelui, atât de vehiculat, există o istorie bogată şi complicată, apoi acela de a se fi străduit să o recompună din informaţii culese din cele mai diverse surse, de la Arhiva CNSAS până la obscure gazete de la începutul secolulul al XX-lea, cu avertismentul c㠄nu a fost întotdeauna posibil ca pasiunile şi interesele lui private să fie confruntate cu vitrinele publice în care s-a aşezat ori în care a fost expus Eftimiu, iar uneori a fost imposibil ca un număr rezonabil de surse să fie mobilizate...” (p. 8). A concentrat tot ce a găsit într-o naraţiune în acelaşi timp solidă şi fluidă, care a reuşit să reţină detalii semnificative şi să le pună în context, astfel încât cititorului să îi apară clar în ce fel această biografie este una excepţională. Poate părea o precizare de referat academic de apreciere, însă minuţiozitatea alcătuirii e dovedită şi de faptul că notele de final, bibliografice şi explicative, ocupă aproape o treime din paginile volumului.

Expunerea este „răsturnat㔠cronologic, începând din zilele noastre, când lui Eftimiu i se pune eticheta de „personalitate marcantă a culturii româneşti”, o formă, dacă nu chiar goală, oricum fără prea mult conţinut, după aprecierile criticilor şi istoricilor literari. În urmă cu mai mult de un secol, Lovinescu îi recunoştea talentul, cel puţin de dramaturg („cel mai de seamă al generaţiei de după Caragiale”), dar considera c㠄învârtindu-se prea repede, nu şi-a găsit o axă stabil㔠(p. 183). În timp, s-a învârtit tot mai repede, axa dispărându-i cu totul, astfel că Nicolae Manolescu îl consideră autor de versuri „sterile poetic” şi de piese „facile” ori „bombastice” – cu excepţia basmului Înşir-te mărgărite, care nu ar fi chiar „neinteresant” – conchizând că s-a bucurat de o „celebritate nemeritat㔠(p. 10). Azi, doar Uniunea Culturală a Albanezilor din România mai încearcă să îl ţină la lumină, ca pe una dintre personalităţile care „au onorat cu demnitate etnia albanez㔠(p. 17). Cumva de înţeles, eticheta de scriitor „repede perimat postum” (p. 18) din Dicţionarul scriitorilor români (Zaciu, Papahagi, Sasu) nu e chiar potrivită, pentru că receptarea lui Eftimiu a ţinut mereu mai mult de viaţa decât de opera sa; vorba lui Z. Ornea, a fost „un răsfăţat, dacă nu al muzelor, cu siguranţă al sorţii” (p. 20). Sigur, soarta şi-a făcut-o, în bună măsură, omul, „cu caracteristica sa abil etern descurcăreaţ㔠(p. 98). Succesul, al cărui rob a fost, după propria-i mărturisire, a avut aparenţă literară, dar e vorba, de fapt, de un succes social şi material, realizat prin mijloace (para)literare şi... politice. De aceea, cred că e mult mai important ca personaj istoric decât ca scriitor. De aceea, i-a stârnit interesul politologului/ istoricului Cristian Preda, de aceea, dincolo de expresiile contemporanilor reţinute de autor ca titluri ale capitolelor, subtitlul cărţii, „Viaţa politică a lui Victor Eftimiu sub şase constituţii” este foarte expresiv. Eftimiu a dezvoltat, pe tot parcursul vieţii sale, o politică în slujba propriei persoane, folosindu-se de activitatea literară şi adaptându-se, nu fără complicaţii, la politica mare a fiecărei epoci. Una peste alta, putem spune că i-a ieşit, nu doar pentru că a dus-o bine mai mereu, dar şi pentru că numele i-a rămas bine întipărit în memoria românilor, chiar dacă nu se sprijină pe o operă literară solidă. S-a impus prin cantitate şi prin permanenta vizibilitate.

Născut în 1889, la Boboshticë/ Boboştiţa (atunci, Imperiul Otoman; mai târziu, Albania) a ajuns în România în 1897, a învăţat româneşte la vârstă şcolară şi şi-a făcut nume chiar dinainte de Primul Război Mondial, mai ales după 1911, când i s-a jucat la Naţionalul din Bucureşti Înşir-te mărgărite, considerată atunci „admirabilă lucrare de teatru”, prin care autorul „a dovedit că este poet” (A. Alexandrescu-Dorna, p. 193). Nu a trecut mult până să fie etichetat drept „poligraf”, cu „aptitudini de angrosist”, unul care „îşi confecţionează operele stante pede. Consideră ca un titlu de glorie dacă a scris o piesă de teatru într-o zi şi două nopţi”, cu rezultatul c㠄valoarea unor astfel de opere e atât de redusă ca şi timpul întrebuinţat pentru executarea lor” (Ovid Densuşianu, pp. 193-194). Asta însă nu l-a descurajat. A continuat să publice şi în Franţa, în sejurul din timpul Războiului. În 1920, a obţinut cetăţenia română şi, pe lângă vasta activitate publicistică şi editorială, a început să vâneze funcţii şi demnităţi. Ar fi vrut de pe atunci un fotoliu de academician, deşi, după cum avea să mărturisească la bătrâneţe, „eu studii nu am prea făcut” (p. 209). Avea să îl ocupe, după alte încercări nereuşite, abia peste aproape trei decenii. Oricum, fiind apropiat de unii politicieni ardeleni (Vaida-Voevod, Goga ş.a) a fost numit în două rânduri (1920-1922 şi 1929) la direcţia Teatrului Naţional Bucureşti (şi, implicit, a tuturor teatrelor din ţară) şi a avut chiar un mandat de deputat PNŢ, în Camera vaidistă din 1932-1933. Şi în timpul unei guvernări liberale (1927) s-a aflat la conducerea Teatrului Naţional din Cluj. La cât era de expus, nu avea cum să nu stârnească şi ostilităţi, cea mai importantă fiind cea a lui Iorga, despre care ştim, din atâtea alte cazuri, cât şi cum putea ţine ranchiună. A fost implicat şi în scandaluri cu fonduri publice, dar a trecut cu bine prin toate. În 1938, a militat pentru un „guvern xenofob totalitar” al „întregii drepte coalizate” (p. 122). Pentru că nu a ieşit aşa, anii care au urmat n-au fost cei mai buni, fără a fi catastrofali. În timpul Războiului, virase spre „principiile avansate de stânga”, înfierând alianţa cu Axa şi anunţând victoria Aliaţilor, ceea ce l-a dus o vreme în lagăr, dar cu garsonieră în loc de celulă, „geamantane pline cu delicatese” (p. 113) şi permisii.

După 1944 a revenit pe cai mari. Din nou director la teatru (pentru câteva luni, plecat tot în urma unui scandal financiar) şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, a făcut trecerea dinspre ţărănişti spre comunişti prin intermediul ridicol-sinistrei disidenţe a lui Anton Alexandrescu. În 1948, vechea Academie l-a primit, în sfârşit; cea nouă l-a pierdut, dar l-a recuperat în scurt timp. Relaţia cu regimul comunist a fost amestecată, deci bună, dacă ne gândim la mulţi alţii. Era academician, publica, era jucat, câştiga bani. Evident, nu aşa cum şi-ar fi dorit. În public, proslăvea noua orânduire; în cercuri restrânse, epata prin „manifestări duşmănoase”. Apropierea personală de Gheorghiu-Dej i-a adus titluri şi privilegii, dar nu l-a scutit de cenzură şi de supravegherea Securităţii, care i-a dat numele „Vasile”. În ultimii ani, a fost tratat ca un clasic în viaţă, omagiat la „olimpiana” vârstă de 80 de ani (p. 52) şi a putut vedea „că nu doar regimul de la Bucureşti îl anexa la cauza sa, ci şi cel de la Tirana” (p. 42), un ministru de acolo numindu-l chiar „cel mai mare scriitor albanez” (p. 45).

„Viaţa politică a lui Victor Eftimiu” este, fără îndoială, una excepţională şi poate fi citită izolat, pentru numeroasele momente/aspecte spectaculoase. Spune însă multe şi despre istoria politică românească. De exemplu, aşa cum preciza la început autorul, ea arat㠄cât de instabilă a fost lumea în secolul XX, dar şi cât de aspru a fost acest veac până şi cu cei care au avut parte, până la urmă, de o viaţă fericit㔠(p. 8). Mai general, arată cum în spatele imaginilor totalizante, pe care fatalmente istoriografia le creează unor epoci, evenimente, personalităţi, rămân ascunse destule nuanţe, excepţii, discordanţe, a căror cercetare sistematică este, de multe ori, imposibilă, dar despre care ne putem face o idee aplecându-ne asupra unor cazuri speciale, cum este cel al lui Eftimiu.

© 2007 Revista Ramuri